Pur si simplu nu gasesc titlul potrivit. Poate "Scarba".

Nu-mi face nici o placere deosebita sa scriu ceea ce voi scrie, dar daca nu ma descarc s-ar putea sa explodez si sa o fac urat in fata primului venit care ma supara.
A trecut mai bine de un an de cand ma tot intreb ce anume ma tine aici, in Romania, in tara de care nu-i mai pasa nimanui. In cele 391 de zile de cand mi-am dat seama ca mi-e scarba de aproape toti oamenii cu care interactionez zilnic, m-am gandit ce altceva as putea face, unde as putea pleca, cat de greu mi-ar fi sa-i las pe ai mei aici si sa-mi las prietenii.
Nu-mi place sa o iau mereu de la inceput, dar ce alta sansa ai aici cand ai un salariu de mizerie care nu-ti ajunge de la o luna la alta dupa ce cumperi minimum de mancare, medicamente, platesti cateva facturi si iti iei orice gand de la a iesi in oras sau a merge in concediu cand incepi sa numeri banii ramasi vs datoriile acumulate.
 Si mai scarba mi se face cand la un suc se gaseste cate un "amic" cu salariu de 4 ori mai mare care sa spuna ca toti vrem mai multi bani sau cand la vechiul loc de munca seful spunea ca "salariul tau e mare". Ultima replica a fost "sa traiti dvs cu el" si am inchis usa.
De ce multora li s-a parut ca Ana, fata care si-a facut blog ca sa isi gaseasca de lucru, cerea un salariu astronomic. Zau, voua chiar vi se pare 1500 ron un salariu mare? Eu castig mai putin acum dar si acela mi se pare mic in comparatie cu datoriile pe care ne obliga politicienii sa le platim pentru ca ei si-au ridicat case si si-au trimis puradeii in vacante si la scoli in strainatate pe banii nostri.
Cred ca dl presedinte a reusit zilele astea sa creeze o noua culme, sau poate chiar doua: a nesimtirii si a tupeului. Cat poti fi de nesimtit sa spui ca tara ar fi mai bine privita de autoritatile de la Bruxelles daca s-ar impozita absolut toate veniturile, si ca in astfel de conditii tara ar fi extrem de bogata? Gresit. Ar fi la fel de saraca pentru ca ei ar fura in continuare.
Culmea tupeului a venit azi. Sa-si mai ia cetatenii Romaniei inca o slujba. Adica multi nu gasesc prima slujba pt ca nu mai sunt locuri de munca din cauza ca "bravii conducatori" au impozitat si ras-impozitat firmele existente in tara asta pana le-au falimentat si cei care mai au inca o slujba muncesc ca niste sclavi pe un salariu de nimic. De multe ori muncesc peste program, neplatita evident, muncesc sambata sau duminica, raspund la telefonul de serviciu si daca sunt in buda. De ce? Pt ca la usa angajatorului meu mai stau 100 de oameni care vor salariul meu de rahat. Domnule cu capul luminat (cu lumanarea), noua nu ne spala, calca, face cumparaturi, gateste, curata, plateste facturile nimeni. si nici nu avem intaietate la medic. Nici nu ne vine acasa pt ca am tusit. Noi stam la cozi, gatim, curatam. Chestii din alea de neam prost si nesimtit pe care dvs nu le mai faceti pt ca e bine in pomul in care v-a urcat diaspora.
Apropo de diaspora, stiti voi, aia care au zis ca nu vor sa vada comunistii la putere in romania, desi domniile lor n-au mai pus piciorul in tara in care s-au nascut de ani buni. Noroc cu pozele si gemurile de la rude. Am si eu o rugaminte catre domniile voastre, daca nu va e cu suparare. Daca toti ati votat in portocaliu desi n-ati mai calcat in tara asta de ani buni, haideti sa facem un schimb cinstit. Cam ca in filmul ala in care o americanca si o britanica fac schimb pt o vreme de vieti. Fiecare se duce sa locuiasca in casa celeilate ca sa traiasca experienta tarii din care provine respectiva. Eu as extinde putin schimbul catre slujba, salariu, vacante, facturi, impozite, coplata la medic, medicamente compensate. Haideti sa facem schimbul asta pt un an de zile ca sa vedem daca va e mai bine imbracati in portocaliu decat in rosu. Dupa ce se incheie anul as fi curioasa vad cati dintre dvs ar mai vota la fel daca s-ar putea intoarce in noiembrie 2009.
As continua doar ca scriind ceea ce traiesc in fiecare zi aici mi-a facut pranzul sa vrea sa iasa la lumina.

Dar poate m-a batut pe mine soarele in cap si nimic din ce am scris nu-i adevarat. Poate visez urat si ma voi trezi dimineata intr-o lume macar aproape de perfectiune si nu de colaps si cosmar cum este cea despre care am scris.

Cum am devenit fanul lacatelor cu cifru

Stiu ca data trecuta am spus ca urmatorul post va fi despre cat de "usor"  se obtine concediul medical la noi  dar m-am razgandit pentru ca inca imi ling ranile si imi rumeg frustrarile legate de acest subiect si de faptul ca poate Guess Who are dreptate si chiar nu ne-am nascut in locul potrivit.

Gasesc ca este din ce in ce mai greu sa scriu despre intamplari haioase prin care am trecut recent pentru ca cele mai multe au loc din cauza unor probleme, nemultumiri sau incurcaturi in care nimeresc din cauza crizei si a masurilor “inteligente” adoptate de catre bravii nostri conducatori.

In acest caz prefer sa povestesc ceva ce mi s-a intamplat la unul dintre vechile locuri de munca. Situatia, la vremea respectiva s-a produs pe fondul neatentiei si al stresului care venea odata cu multiplele responsabilitati care mi se trasasera din senin, la o varsta destul de frageda. 

Totul a inceput cand in preajma unei mari sarbatori mi s-a cerut sa plec in delegatie impreuna cu seful cel mare aka Big Boss. Ce onoare pentru mine care eram angajata acolo de aproape 3 luni. Tot restul zilei parca am plutit pe norisori de fericire. 

In ziua plecarii mi-am verificat si reverificat bagajul de cateva ori:

•  Haine de schimb pt toate evenimentele - check;
• Periuta, creme, farduri, etc - check;
• Documente - check;
• Lacatul cu cheie pt geamantan - check; 

Ultimul obiect din lista il aveam pt ca  urma sa vizitam mai multe orase si deci sa stam la diferite hoteluri. Nu stiu daca am mentionat vreodata dar eu sunt destul de paranoica, mereu mi-e teama sa nu-mi umble cineva in bagaj chiar daca am doar chiloti si soseste in el.  Paranoia e inca in floare dar de la finalul acelei calatorii am lacat cu cifru nu cu cheie. Imediat ajung si la motivul schimbarii.

In cea mai importanta zi a calatoriei noastre prin tara trebuia sa participam la 3 evenimente. Bineinteles, cel mai important era cel de seara. Cred ca acela a fost testul final pentru perioada mea de proba acolo - cat de bine si de lin urma sa se desfasoare partea de eveniment care se afla sub coordonarea mea. Pentru acea ocazie imi comandasem o rochie pe care am dat aproape jumatate din salariul meu de atunci. 

Inca de dimineata se anunta a fi o zi extrem de palpintanta pentru ca intre doua orase si bineinteles tot atatea hoteluri era sa raman fara bagaj. Multumesc pe aceasta cale colegului care a uitat sa mi-l puna in masina, dar si colegului care l-a vazut si l-a luat chiar daca nu stia al cui era.

          Primul eveniment al zilei a decurs bine. Totul s-a petrecut conform desfasuratorului.

 Si al doilea eveniment a decurs bine, daca nu luam in seama faptul ca doi dintre noi am ajuns cu intarziere pentru ca soferul nostru nu a inteles ca trebuia sa ne astepte si a plecat....cu masina goala suspectand fara a intreba pe nimeni ca ne-am fi urcat intr-o alta. 

M-am isterizat putin si cred ca am fost injurata in gand la greu pentru ca inaintea evenimentului de seara mi-am pus portofelul in geamantan, am pus lacatul si am plecat sa mananc. Cand am revenit in camera am vrut sa imi pun rochia si sa imi aranjez coafura. Atunci m-a lovit in moalele capului concluzia ca este pentru ultima data cand voi mai folosi un lacat cu cheie pt geamantan. Imi pusesem cheia in portofel si portofelul in geamantan pt ca nu avea loc in gentuta mea plic. Am mentionat ca pusesem lacatul la geamantan, nu? Asta se intampla cu 1h inaintea marelui eveniment. Am inceput sa sun pe la cei cativa colegi care erau cu mine acolo. Unul dintre ei expert in spart lacate si deschis usi (probabil din parinti lacatusi pt ca altfel nu-mi explic) s-a oferit sa imi deschida lacatul in urmatoarele 20 de minute, imediat dupa ce se schimba. Disperata din cazua faptului ca evenimentul de seara era foarte important pt mine si ca ma voi prezenta cu o matura in loc de coafura, am coborat la receptia hotelului  unde i-am explicat doamnei de acolo ca sunt dispusa sa platesc oricat doar sa gaseasca un loc liber la coaforul hotelului.

Un “Da, exista un loc” a fost suficient ca sa imi readuca culoarea in obrajii deja albi ca varul si zambetul pe buze. Acum nu trebuia decat sa mai fac rost de bani, pt ca rochia era in dulap spre deosebire de portofel si ustensilele pentru par.

Inutil sa spun ca seful meu, ceva mai cerebral si mai calm decat noi toti la un loc reusise sa imi rezolve problema cat timp eu ma aflam la receptie. Omul, trecut prin astfel de situatii (stiti voi cu varsta vine si experienta mai vasta) a cautat un lacatus la hotel. L-a gasit, la dus la mine in camera si i-a aratat isprava. Lacatusul bine dotat, a scos clestele, a taiat lacatul si a plecat. Cat a durat toata operatiunea? 30 de secunde. Cred ca i-a luat mai mult sa scoata clestele de la curea decat sa taie lacatul. 

Cred ca nu  mai e nevoie sa mentionez ca si in ziua de azi o parte dintre fostii mei colegi, care se aflau in acea delegatie inca mai rad de mine cand ne intalnim. Este drept ca unii dintre ei spun povestea mai bine decat mine pt ca vazuta din afara orice stuatie de acest gen este extrem de comica inca din prima clipa. Pentru mine, cel caruia i s-a intamplat, ea devine comica abia dupa un timp, cand si ultima urma de stres dispare si vezi ca lucrurile s-au desfasurat macar in proportie de 85%-90% asa cum trebuia.

Bine faci...

...evident ca tot bine gasesti.
    Nu mai spun nimic despre cat de mult timp a trecut de cand am scris ultima data. Texte salvate dar pe care nu am mai avut chef sa le postez am destule. Nu stiu ce m-a determinat sa nu le postez, dar stiu cu siguranta ce m-a determinat sa scriu acest text - toti acei prieteni care se ascund sub numele de AcZ, inclusiv mother of all AcZ si despre care am tot scris pana acum.
   Sa ma accidentez mergand pe propriile mele picioare e un "talent" de-al meu pe care il cunoaste toata lumea. Nu mi-am rupt nimic si nu m-am julit niciodata mergand pe bicla, role, skateboard sau in timpul vreunui alt sport. Nu. Niciodata. Toate semnele mele de buna purtare le-am capatat mergand pe propriile mele picioare. Tot cu ajutorul picioarelor mele am reusit sa il ghipsez saptamana aceasta pe cel drept.
  Cred ca ar fi fost mai corect sa incep aceasta postare cu finalul ei si anume scriind "MULTUMESC!!" pentru ca acum stiu care-mi sunt adevaratii prieteni.
   Acum ca am inceput cu sfarsitul postarii sa va povestesc cum am descoperit cine merita sa fie AcZ cu adevarat.
   Duminica m-am trezit si am vrut sa fac cel mai firesc lucru din lume – sa ma duc la baie. Misiune imposibila – asta s-a dovedit a fi dorinta mea. Am pus mana pe telefon si restul zilei a decurs astfel:
- AcZ sper ca nu dormi si ca n-ai planuri pt azi.
- Nu.
- Atunci imbraca-te si inarmeaza-te pt un drum la Urgenta si asteptat pe holuri cu mine.
-Glumesti.
- Eu as glumi. Glezna mea insa zice ca e serios. Aseara zicea ca e bine, dar acum cred ca s-a razgandit.
Asa am ajuns la Urgenta unde am stat 2 ore la cabinetul de Ortopedie ca sa ni se spuna ca trebuia sa stam la Camera de garda a ortopediei.
- Sa va dau un sut in cur. Dupa ce ma fac bine, evident.
Camera de garda – Ortopedie.
- Aveti nevoie de o radiografie. Aparatul de la parter e stricat. Va rugam sa urcati la primul etaj, pe scari.
- Glumiti?!? Sper ca nu v-ati luat pauza de pranz pt ca veti lua una acum fortat de mine. Ne vedem peste 20-30 de minute la Radiologie dle doctor. Sper ca sunteti o pers rabdatoare.
  Spitalul de urgenta nu are in interior rampa pt scaunul cu rotile deci am urcat un etaj pe scari intr-un picior pana la Radiologie.
- Ce v-a luat atata sa ajungeti aici?!?
- Am jucat sotronul dle doctor. L-am desenat pe scari insa si imi tot cadea pietricica drept pt care am luat-o de la capat de mai multe ori.
  Asa o intrebare m-am gandit ca merita un raspuns pe masura. Doctorul mi-a aratat unde trebuia sa ma asez si m-a lasat sa ma chinui. Urmatoarele lui cuvinte au venit peste alte 30 de minute, la parter in cabinetul lui:
- Iar ati jucat sotronul?!?
- Evident. Daca l-am gasit tot acolo am zis ca nu pot rata ocazia. M-a inspirat lipsa rampei si a liftierei.
- Va punem piciorul in ghips.
- Ba nu.
- Ba da.
- Alta alternativa nu-mi oferiti?
- Atela ghispata.
- Primesc fasa elastica.
- N-avem.
- ....... AcZ treci aici sa ne sfatuim.
  Ne-am sfatuit si am primit atela ghipsata.
  Toata povestea se intampla duminica pe la orele pranzului. Acum e vineri iar de atunci AcZ continua sa se ocupe de mine zilnic. Mi-a cumparat medicamente, de mancare, o coarda pt ca am dovedit ca pot sari intr-un picior destul de bine, un cub rubik ca sa nu ma tampesc, imi face injectiile in fiecare seara si imi da o scatoalca dupa ceafa pt ca ma prefac ca ma doare, mi-a cumparat un ventilator, mi-a confectionat o bagheta magica cu care acum fac “Ping” toata ziua, mi-a gasit un fizioterapeut bun cu care sa fac recuperare dupa ce scap de ghips, mi-a adus un baston ca sa ma pot deplasa mai usor prin casa si ma suna si ma viziteaza zilnic ca sa se asigure ca totul e in regula. Bineinteles ca asta a fost cea mai buna ocazie sa fac un mic triaj printre atatea AcZ care gravitau in jurul meu. Ma bucur totusi ca cele mai multe dintre ele mi-au dovedit ca isi merita locul si numele.
  Bineinteles ca intre timp ai mei au aflat ce isprava a mai facut odrasla lor, iar mama s-a urcat in primul tren catre Bucuresti, mi-a facut de mancare si cand s-a asigurat ca sunt bine si ca dl UG si AcZ au grija de mine s-a linistit si a plecat inapoi acasa.

  Data viitoare va povestesc despre cat de “simplu” este pt un bolnav sa obtina concediu medical.

  Pana atunci “Multumesc AcZ!”.