Azi, de ziua ta...

...pentru ca esti prietena mea si cititoare fidela (ptiu...un + si pentru ca esti singurul om in viata care promoveaza blogul asta pe toate canalele chiar si cand eu refuz sa o fac), dar si pentru ca n-am gasit inca masina aia care face bani, pomul in care cresc sau modalitatea prin care altii zici ca ii c*c* zilnic, m-am decis sa c*c o postare si sa te fac de cacao de ziua ta. Asadar si prin urmare - pentru ca pot si tu nu ai ce face in privinta asta am sa scriu despre:
- “Sus pe boxe! Sus pe boxe!”. Ia zi tu cine cadea cu gratie si paralizie in spatiul gol dintre boxe??? Noroc ca te-au echilibrat tocurile. Mi-era teama ca daca ai fi avut adidasi riscai sa iti sucesti glezna.
- Sunt mandra pentru ca te cunosc - esti singura persoana capabila sa alerge pe tocuri, si la fel de capabila sa-si suceasca piciorul in adidasi, mergand agale pe strada. Esti o diva!
- Mandra stea esti tu, mah! Ia sa-mi zici tu mie care-i unica persoana capabila sa se tag-uiasca in pozele din club in conditiile in care toti ceilalti dau “report this picture”, il ameninta pe fotograf cu indesarea aparatului in zone pe care nici soarele nu doreste sa le vada, ii promit managerului ca nu vor mai pune piciorul in club niciodata si fac conferinte telefonice si preinfarct cand vad pozele cu pricina. Sa auzim cine?!?
- Cine imi promite mie zile lungi la piscina? Cine ma face pe mine sa car dintr-o parte a orasului ditamai bagajul pt un week-end de pomina, pentru ca in final totul sa se transforme intr-un mare stat in casa cu o iesire in clubul de langa mine? Cine? Oare cine? Te tin minte, sa stii!
- Cine ia o lecitina ca sa nu uite sa se trezeasca dimineata si inca o lecitina ca sa nu uite sa o ia pe prima. Si cine are totusi nevoie de reminder la telefon ca sa nu uite sa ia cele doua lecitine? Nu tu! Am zis! Nu TU!
- De ziua ta eu nu merg la “buntzi-buntzi” pentru ca no tengo chestiile alea care face lumea sa se invarte...zi-le mah, cum ii zice la draciile alea???!!> Apreciez ca ai reusit sa vii dupa ce ai prins toate semafoarele din oras pe rosu si soferul s-a pierdut ca asa-i viata: de la o iesire a orasului la cealalta e drum lung si anevoios. Si un mare + si pentru ca ai uitat ca se schimbase ora. Alt + pentru ca dupa primul pahar de vodca ne strigai pe toti astfel: “Be gu mini, bah!!!”. Nu-i nimic, noi te iubim si asa si d-asta dupa inca 2 pahare ti-am pus apa cu suc de portocale. Na, ca ti-am zis.
- Ia un credit de 5 euro. Sa nu-ti activezi extra-optiunea cu el. Asta-i pentru consumat in urmatoarele 5 minute dupa ce l-ai primit. Preferabil in alta retea decat a ta. Acu’ n-ai credit nici de apel. Nu-i nimic. Pentru ca te iubim, te verificam pe rand, la ore fixe. Da’ nici alt credit nu-ti mai dam pe mana. Venim si-l activam noi, sa fim siguri.
- Cine are la sonerie o melodie duioasa cu papagali, capabila sa scoale si pe Maria-Antoaneta din morti, si un papagal care atunci cand se infiinteaza la usa ii cade degetul pe sonerie si ii intepeneste acolo de zici ca si un deget poate sa faca hernie de disc??? Eu nu! Tu, DA!

Hai, LA MULTI ANI! Sa traiesti mult si bine! Sa ma umpli de spume in continuare! Sa ma scoti la un suc pe bonuri! Sa vina ziua in care dupa ce joci la loto un bilet fara nici un numar bun, iti amintesti ca ai in portofel biletul castigator de luna trecuta! Sa afli ce inseamna “God bless you, as you!”. Sa nu uiti sa iti iei lecitina! Sa te distrezi de ziua ta ca niciodata pana acum!
Si pentru ca iti plac Robotzi iti spun sincer ca maine seara daca nu platesti tu: “Te p*s pe frunte cand dormi!”, c-asa-i intre prieteni! N-ai sti ce-s dusmanii daca n-ai avea prieteni. :P

Ocolul centurii in 80 de minute si milostenia lui Pokemon

Daca iesi prin Colentina cu directia clara in cap Cernica, ai grija sa faci stanga nu dreapta. In ziua in care am plecat impreuna cu cativa prieteni la Cernica, gps-ul din dotare era in greva, indicatoarele rutiere probabil erau undeva pe la fier vechi ca sa puna o paine pe masa vreunei familii de rromani amarati care nu aveau chef sa-si amaneteze aurul, iar muschii soferului au tras repede de volan cu directia dreapta. De la momentul in care muschii lui au tras dreapta si pana la momentul in care am ajuns in exact acelasi punct au trecut fix 80 de minute. Sa dam vreo 10 minute din cele 80, unui camion care nu avea voie sa circule prin oras si putem sa spunem linistiti ca undeva intre 70 si 80 de minute e timpul corect pentru un ocol al Centurii Bucurestiului.

Mi-am amintit aceasta intamplare pentru ca s-a petrecut in preajma sarbatorilor Pascale si cum mai e putin pana la Craciun mi se pare destul de potrivita caci pana la final implica si ceva capete mai mult sau mai putin bisericesti, cativa oameni ai legii si bineinteles un val de credinciosi care se “trezesc” si isi pun crucea la gat, in special, in aceste perioade pline de bunatate si iubire pentru aproapele lor. Imi este mult prea lene sa pun ghilimele in toate locurile in care ar trebui, dar am incredere ca veti sti instinctiv unde se potrivesc (mai ales aceia dintre voi care ma cunoasteti).

E posbil chiar si intr-un loc cum este Manastirea Cernica sa dai si sa primesti o milostenie, eventual una pentru un Iphone. E cu atat mai probabil, sa se intample asa ceva, daca te duci intr-o zi de duminica cand nu mai sunt decat 2 saptamani pana la marea sarbatoare.

Cand am ajuns la Cernica intr-un final glorios, era deja ora 19.00 dar coada la intrarea in Manastire era cu mult mai mare decat dorea sa cuprinda si sa conceapa posibil privirea mea. Ne-am luat frumos adio de la pupat icoana si am facut o cruce insotita de un “Doamne ajuta!” de la o departare de aprox 10 metri de usa caci nu ne dadea pace gandul sumbru ca luni la prima ora trebuia sa fim la birou iar coada nu parea sa se micsoreze foarte curand. Am ales o plimbare “romantica” prin cimitir si cate un cavou de caciula (verificam “piata” pentru viitor) caci ne-au atras mai ales cele mobilate cu un fotoliu, o canapea, o lampa cu gaz - imi pare rau ca nu-mi amintesc daca era si vreo carte pe acolo, dar probabil ca o luase locatarul cu el sa o termine inainte de sosirea urmatorului vizitator viu si cu chef de palavrageala.

Dupa ce am terminat plimbarea romantica si am demontat teoria pe care tantarii o aplicau pe noi cu inversunare - cum ca un roi intreg de-al lor ar putea sa suga tot sangele din 4 oameni (fiind tantari de cimitir probabil se credeau vampiri) - am vrut sa iesim si sa luam directia corecta catre Bucuresti. La bariera insa, hop in fata noastra se iveste - nu un sol de pace ci un calugar micut si cam schilod cu o agenda care parea sa ii indoaie mana stanga sub greutatea ei. Ne opreste zambind si ne intreaba cu o voce calma: “Nu ati dori sa faceti o milostenie pentru biserica X, acum in preajma sarbatorilor [...]?”. Eu il ocolesc cu dibacie caci singurii bani pe care ii dau la preoti sunt cei din cutia milei si cei pe care ii pun in mana preotului pe care il vad ca slujeste in biserica, in nici un caz celui de pe strada. AcZ idem. Doar Pokemon si dl UG au intampinat o problema in a-l ocoli caci fiind nitel mai mari decat noi si mai putin agili au pierdut momentul. Pokemon, bisericos din fire (ideea de a vizita si respira aer de Cernica i-a apartinut in proportie de 150%) a scos repede portofelul si i-a dat 11 lei caci s-a gandit sa spele nu doar pacatele lui ci si pe ale noastre, ceilalti 3 pacatosi care-l insoteam. I-a dictat numele noastre calugarului care le trecea atent si incet in agenda si da sa plece cand...cu un scaaaartz de roti, un Logan cu 2 jandarmi se opreste fix in dreptul lui. Jandarmii (2m/2m) il inhata pe micutul calugar de sutana si il tarasc la masina in timp ce ii explicau cum un preot cu drept de practica la Cernica l-a reclamat pentru inselatorie a mia oara in cele 4 luni de cand incepuse 2011. Aparent, calugarul nostru, nici macar student la teologie nu era. AcZ din blonda cu ten alb si ochi albastri capata un rosu aprins in obraji, flacari in privire, fum pe nari si urechi si calota ca in desenele animate, din aia care se desprinde de restul capului la nervi si gura nu-i mai vocifera nimic altceva decat: “Pokemon, idiotule! Uite cum se duce pachetul meu de tigari! Imbecilule! Ai vazut ce HTC Desire a scos silfidul ala de sub sutana odata cu buletinul?!? Ala stie sa faca bani de mobil si io umblu cu rahatul asta din care mai cade cate o bucatica de cate ori il folosesc. Sa-mi aduci banii inapoi ca de nu, te omor pana acasa. Mereu dai bani la toti popii....da-mi mie ca oricum mai toate pacatele tale ma implica! Te iert io, desteptule! Acu’, adu-mi banii de la ala!” Intra Pokemon in vorba cu jandarmii si ii intreaba ce se intampla cu “dl calugar care nu e calugar de fapt” si cum ar putea el sa-si recupereze banii. I se explica frumos ca poate face o plangere impotriva lui si astfel recupera echivalentul pachetului de tigari si mare parte din demnitate.

AcZ n-a putut sa conceapa asa un raspuns astfel incat ne-a trimis pe noi la magazinul de suveniruri si s-a dus la “o tigara”. De fapt se dusese sa-l “fumeze” pe silfid si eventual sa-l usuce in bataie, daca jandarmii ar fi fost suficient de draguti sa intoarca privirea pret de 5 minute.

Cand am ajuns la masina, AcZ ii flutura glorioasa lui Pokemon o bratara si inca un obiect bisericesc si ii suiera “dulce” printre dinti:

“Na ma Pokemon, da-i mamei tale astea ca au facut 11 lei, pacatosule si au venit de la o batrana cu legitimatie si un dosar plin cu acte stampilate de Patriarhie. I-am rugat pe jandarmi sa ma lase sa-i zic 2 vorbe silfidului inainte sa-l duca la sectie.”

“Si ce i-ai zis iubito???”

“Auzi, parinte, nu faci si tu o milostenie? Da si mie 11 lei sa-mi iau un Iphone sau macar un HTc ca al tau. Cam cat ti-a luat tie sa strangi bani pentru ala? Unde-i vadul mai mare? La bisericile de aici sau in oras? Si vezi sa te cauti de aia 11 lei cat raspunzi la intrebari ca de nu, am eu grija sa musti tetiera de la scaunul lu’ domnu’ sofer.”

La intoarcere muschii soferului din dotare au luat-o in dreapta corecta si am facut doar 20 de min pana in Colentina.

PS: Vrea careva sa mearga la Cernica, acum in preajma Craciunului? Eventual sa faca o milostenie?

Suvenir

Colectionez magneti de frigider - nu e un secret pentru nimeni, sau cel putin pentru nici una dintre persoanele care vorbesc cu mine mai mult de 10 min pe saptamana. Am o prietena care de cate ori vine la mine si vede ca s-a marit colectia, ma intreaba doua lucruri: cand am de gand sa cumpar urmatoarea combina frigorifica si daca imi amintesc ce culoare este actuala.
De curand am primit un magnet foarte simpatic, de la o prietena care a fost in vacanta in Bruxelles, un simbol al orasului. Daca Manneken-Pis este ce v-a trecut prin minte atunci ati ghicit - copilul pisacios in miniatura ii admira din varful combinei frigorifice pe toti cei care o deschid. Miniatura nu face pipi, dar macar acum, cand ma supar, pot sa spun: “Du-te la frigider. Cauta-l pe Manneken-Pis. Vezi ce face si imagineaza-ti ca face asta, in locul meu, pe tine/ideea ta.”
Bun, am deviat suficient de la ideea care m-a lovit cand am primit magnetul, si anume: cum de oamenii aia au reusit sa fac dintr-o statuie a unui copil pisacios un simbol al orasului, la care se inghesuie toti turistii, de parca ar fi a-8a minune. Serios, e mic. E sus. E departe. Face pipi cu bolta. Nu vi se pare foarte cunoscut? Asta fac toti copiii - pipi - cu bolta sau fara. Doar ca Manneken-Pis are mai multe tinute decat multi dintre acei copii la un loc - “ doar” vreo 800 de tinute pe care le schimba in mod constant. Nici una nu face reclama la nimic, nu are legatura cu vreun partid politic sau alte balarii de genul acesta.
Sunt foarte ofticata pe Manneken-Pis pentru ca in realitate, nu reprezinta absolut nimic spectaculos si totusi, toata lumea se inghesuie sa-l vada pentru ca belgienii au stiut sa-l promoveze strigand in gura mare: “Veniti sa vedeti, avem un copilas care face pipi!” Nu zau, noi avem familii sarace cu mai multi copii, unele si cu 10-15, dintre care sigur minim 2 vor vrea sa faca pipi in acelasi timp. Totusi, n-am simtit nevoia sa-i imortalizam in bronz sau aur.
Dar avem Babele si Sfinxul. Avem Pelesul, cu o istorie bogata. Avem Cimitirul Vesel. Avem atat de multe “minuni” care ar putea deveni cu usurinta simboluri nationale pe care toti turistii sa doreasca sa le vada si sa le cumpere sub forma de magnet, desfacator de sticle, semn de carte (pentru aia 5 oameni ramasi in lume, care chiar citesc), etc. Dar din pacate avem si oameni care cred ca tara noastra nu valoreaza mai mult decat o frunza ciordita pentru ca, na...trebuie sa ne ridicam la nivelul etichetei care a fost lipita pe harta acolo unde suntem noi “Cand aterizezi pe aeroport, tine bine de bani.”
Sunt atat de ofticata incat mai devreme cand am deschis frigiderul, parca am simtit cum Manneken-Pis face pipi pe capul meu, in numele tuturor belgienilor care se pot lauda cu un copil pisacios, mai cunoscut decat toate monumentele importante de la noi din tara. A facut pipi si pentru ca prietena mea a dat probabil undeva intre 3 si 5 euro pe el ajutand, ca oricare alt turist, economia Belgiei. La noi, turistii vin. Turistii fac 3-4 poze si pleaca. Orice suvenir sau bilet la muzeu cumparat de catre ei este o contribuitie la buzunarul celor care au aprobat acea frunza reprezentativa pentru tara noastra. Sa o taiem in continuare la caini, zic.

Motive sa-mi inec telefonul (I)

Cum era pe vremea cand nu aveam telefon mobil? Nu imi amintesc prea bine pt ca mi se pare extrem de indepartata si in orice caz nu am apucat sa ma bucur prea mult de astfel de timpuri. Pot doar sa imi imaginez cum era sa nu te gaseasca nimeni daca pur si simplu ti se rupea de lume si nu vroiai sa dai cu subsemnatul in condica zilei.

Am mobil de pe la vreo 16-17 ani adica cam de cand mi-as fi dorit sa nu stie nimeni pe unde imi umbla fizicul.

Condica parintilor:

Ora 12.00, mama cu o voce grava: “N-ai mai sunat de ieri seara. Ai uitat de noi?? Iar nu vrei sa suni 3 zile???” “Pai daca ma suni tu zilnic, e cam greu sa afli cate zile as fi in stare sa las sa treaca fara sa te sun. ” In fine, urmatoarele replici sunt ceva de genul: “Copil nerusinat si nerecunoscator. Nu te mai sun.” “Bine. Pa mami.”

Ora 12.00, ziua urmatoare: “Iar nu suni?” (evident tot mama)

Tata: “Daca intarzii sa ne suni!”

”Ihi!”

“Pe unde umbli??? Cu cine esti? Esti in discoteca cumva???”

“Nici pomeneala. Eu nu’s doar in tricou, in fata discotecii pe un ger de ingheata pietrele, pt ca m-ati sunat sa ma verificati si nu am apucat sa imi iau haina de la garderoba. Nuuuuu, eu sunt la X, facem, gratar in curte. ”

“Sa pleci cu trenul, nu cu masina, pana unde se agata harta in cui.” “Cate ore mai ai? Ai gasit loc in tren?” “Super loc. Pe bancheta din spate. Mai am vreo 3h desi daca as fi mers cu trenul as mai fi avut doar 1h, dar voi nu tre sa stiti asta.” Asta-I partea cea mai nasoala cand tatal tau e cfr-ist – stie mersul trenurilor si daca nu l-ar sti, oricum are pe cine intreba. In nici un caz nu poti minti ca a avut trenul intarziere pt ca nu tre sa dea decat un telefon ca sa afle ca l-ai mintit cu nerusinare. Ma rog, se putea mai rau, bine ca nu am un tata care sa lucreze in politie sau alta institutie de genul, care mi-ar fi urmarit fiecare miscare.

Condica surorii mai mari:

Sunt in baie. Telefonul e in camera dar suna de zici ca mi-a loc foc usa. La un moment dat se opreste si incepe sa urle isteric fixul. Il urmeaza indeaproape si mobilul. Ies din dus repede si prêt de 2 secunde stau in hol intrebandu-ma, si pe buna dreptate catre care sa ma duc mai degraba. Ma duc catre mobil totusi pt ca fata de fix am inceput sa capat un usor sentiment de ura in ultimii 2 ani. Raspund si o aud scurt pe sora mea: “Mai respiri?” ”Intamplator.” Nu stiu cum face ea mereu dar reuseste sa se sincronizeze perfect cu momentele pline de liniste din baie. Acum, m-am desteptat, i-am alocat un ton de apel special – nu ma mai scoate din baie nici daca da cu tunul in usa.

Condica iubitului:

Inainte sa va mutati impreuna.

Dormi un somn dulce de dupa serviciu si evident suna el, deranjat de faptul ca nu l-ai sunat imediat ce ai ajuns acasa. Adica ai avut tupeu sa iti faci un alt program inainte de a-i da lui raportul zilei si de a-l asigura ca esti acasa si nu cu vreun domn “numai muschi si vitamine”.

Dupa ce v-ati mutat impreuna.

Il anunti cu vreo 2 zile inainte ca in ziua X iesi cu fetele. In ziua X se va supara pt ca evident uitase de planurile tale, dar iti va face marele favor de a nu face ceva in ele, si te lasa sa pleci. Totusi aprox 2h mai tarziu iti suna telefonul. Ecranul frumos colorat pe care acum ai dori sa il crapi cu tocul de la pantof iti aduce la cunostinta ca “Iubi” te cauta. Stai in cumpana putin, iti ceri scuze fata de fete si raspunzi suav. Vocea lui te incalzeste pe suflet, de parca déjà a uitat de planurile tale “Unde esti?”, “(…)” “Mai stai mult? Mi s-a facut foame/m-am plictisit/n-am chef sa ma uit singur la film/(completati dupa caz). Ce povestiti atat? Nu v-ati vazut si sapt trecuta?” “Pe tine te vad zilnic si totusi stau cu tine mai mult de 2h. Vin mai tarziu.”, “zi-mi unde esti si vin eu sa te iau.”.

Nota catre domni: Daca nu vi se cere ajutorul expres cand iubita se afla cu fetele nu vi-l oferiti singuri. S-a descurcat la fel de bine si pe vremea cand era singura si cand probabil ca bea ceva mai mult si mai tare decat un cappuccino.

Hmmm…am scris cam mult acum asa ca despre condica sefului, a prietenilor si cunostintelor voi scrie data vitoare.

O ambasada, doua ambasade....

Sa va povestesc despre cum AcZ si cu mine am fost la un pas de a ne trimite seful in…dar mai bine cititi ca sa nu stric tot hazul.

Cam prin mai anul trecut ma plimbam eu pe Calea Victoriei dupa program cand primesc un telefon de la AcZ “Alo! Ai buletin?”.

“?????????”

“M-auzi ma?!? Ai buletin????”

“Normal ca am. Orice om normal are buletin…”

“Eu n-am!”

……………. Pauza. Hohote de ras. Eu rosie la fata de atata ras “Cum sa n-ai mai buletin????”

“N-am buletin. L-am pierdut acum vreo 7 luni.”

Idem. Pauza din nou. Alte hohote de ras. Deja oamenii din jurul meu se uitau ciudat la mine, prea radeam de una singura cu mainile in buzunar (hands free – chestia aia cu care te feresti oarecum de radiatii daca vb mult la telefon, dar cu care romanii nu sunt f deprinsi).

In fine…ma calmez si intreb de ce o intereseaza daca sunt sau nu mandra posesoare de buletin.

“X (seful nostru) tre’ sa plece in delegatie in Canada si nu are timp sa isi depuna actele. Mi-a facut mie imputernicire sa le depun in numele lui dar eu nu am buletin. Tu ai, dar ai si chef de glume, vad. Pot sa iti fac tie delegatie si sa depui tu in locul meu documentele? ”

“Daca dai ciocolata nu zic nu. ” (Sunt usor de convins daca la mijloc e ciocolata :D )

Ii dau lui AcZ datele din buletinul meu, ea face delegatia si stabilim sa ne intalnim in ziua urmatoare la Ambasada Canadei, in fata.

Logic ca AcZ intarzie, iar eu nu stiam unde este ambasada asa ca am plecat cu un taxi. Ajung pe strada cu pricina, ma asez la coada si in tot timpul asta o injuram pe AcZ pt ca ea intarzia, iar eu ma topeam de caldura.

Si cum evident daca ma duc intr-un loc populat si sunt singura incep la un moment dat sa ascult conversatiile altora. La vreo 2 persoane in fata mea o doamna cam pe la 60 de ani povestea unei alte doamne despre cum planuia sa petreaca o perioada buna de timp la Moscova la fiul ei. “Nimic anormal”, m-am gandit eu.

Intr-un final dramatic apare si AcZ, transpirata toata si gafaind (era cald, iar in zona ambasadei nu ajunge nici un autobuz asa ca a trebuit sa mearga o buna bucata de drum pe jos incarcata cu tot felul de sarsanale).

“Repede, hai sa completam formularele!!!!”

“Ai venit cu ele necompletate??? De ce ma mai mir oare?”

“Si cu pozele netaiate. Ai o foarfeca la tine??? Zi-mi ca ai…”

“Da’cine’s io, Edward – omul foarfece???? Normal ca nu am.”

Ma rog, partea cu completatul a durat acceptabil de mult daca luam in considerare faptul ca a completat gresit vreo 2 exemplare si a trebuit sa le rescrie. Partea cu cautatul unei foarfece insa a fost din filmele cu nebuni nu cu prosti. Sa vezi pe strada o pitica intr-o rochie galbena ca floarea soarelui, cu balerini la fel de galbeni si cu dres bleumarin si o prajina cu parul rosu ca focul cu 2 genti pline ochi cu documente si alte tampenii si cu ochii bulbucati de disperare, intreband din poarta in poarta daca nu are cineva o foarfeca  - aia era o imagine memorabila.

Intr-un final am gasit o dra ospatarita suficient de draguta incat sa ne taie pozele. Bine, cei drept am primit si cateva comentarii de la colegii drei, comentarii care nu vor fi reproduse aici, nu pt ca nu ar putea fi ci pt ca erau “fumate” de pe vremea bunicii.
Ne intoarcem la coada si mai stam pret de vreo 2h dupa care portarul ne anunta ca nu mai primesc mai mult de 4 pers inauntru. Cum noi (adica eu) eram nr 5 ne-am rugat de el cum am stiut noi mai frumos sa ne lase sa intra sa depunem actele ca e urgent si ne da afara daca nu le depunem azi. In fine, omul cedeaza si ma lasa sa intru. Ajung inauntru, stau la rand la ghiseu. Ma conversez cu un nene si la un moment dat imi sare privirea pe un anunt scris intr-o alta limba decat engleza...ceva gen..."Bun venit in Europa de Est! Portofelele la verificat!". "Hopa!! zic in sinea mea. Ceva nu-i in regula." Ma uit in jur si imi cad ochii pe steagul Rusiei tocmai cand ajunsesem la ghiseu si inmanasem dosarul tipului din spatele geamului. Galant omul imi spune "Stiti, aici e ambasada Rusiei.". "Ihi, zic eu, am vazut acum. A Canadei unde e?" "Peste drum, in capatul strazii."
Ies in hohote de ras de acolo. AcZ desfigurata de nedumerire ma tot intreba ce am. Aproximativ dupa 2 min de ras isteric m-am calmat si i-am povestit. Am privit catre coltul strazii unde se inalta o mirifica cladire de sticla iar vreo 5 m mai sus de acoperisul ei flutura steagul Canadei.
Nu pierdusem nimic mai mult decat timpul in ziua aceea la coada pt ca Ambasada Canadei oricum nu avea program cu publicul pt depuneri in ziua respectiva, iar la ei cozile era inauntru nu afara. Democratie nu coada la lapte si paine ca la rusi.
"Cum te-ai asezat la alta coada??" "Pai asta mi-a zis taximetristul ca e ambasada si sincer nu ma uit la soare pt ca stranut. Daca m-as fi uitat poate as fi vazut si steagul canadian. Si nici in pomi nu ma uit caci nu ma astept ca steagul vreunei ambasade sa fluture odata cu crengile copacilor." Ambasada Canadei este atat de noua incat zici ca-i o cladire de birouri - pe care de altfel am si admirat-o cat am stat la coada sa depunem dosarul pt...Rusia.
Si acum confirmam teoria ca nici cei mai buni oameni la geografie nu sunt scutiti de erori si prostii. Nu-i nimic am decis ca o incadram la categoria "de povestit nepotilor" si probabil si la "asa nu".

Cand viata iti da lamai

Americanii zic ca tre sa stii sa faci limonada din ele. Ce faci insa daca nici limonada nu iese asa cum ar trebui - poate ai pus prea mult zahar sau miere sau nu ai pus deloc pt ca nu ai avut, si te afli in imposibilitatea de a-i aduce orice fel de modificare. In cazul asta poti sa spui ca soarta a fost ironica si ti-a mai dat o palma imediat dupa ce te-a “cadorisit” cu vreo 5 lamai si nici o portocala?

Cam cat de mare e sentimentul de frustrare cand ti-ai cumparat un lucru si la 5 minute sau, hai sa zicem cateva zile, vezi in vitrina unui magazin un obiect din aceeasi gama care ti-ar fi fost mai util, mai potrivit sau era exact cel pe care ti l-ai fi dorit?

Cat de tare iti vine sa te zgarii pe ochi cand ai aplicat la mai multe joburi (somer fiind, sau in cautarea unui nou loc de munca) si te suna un potential angajator, te duci la interviu, ti se pare ok (desi nu e neaparat jobul pe care ti l-ai fi dorit dar ai datorii si nu mai poti astepta un miracol), semnezi contractul de angajare + cel care spune ca daca pleci mai devreme de 6 luni de la ei tre sa ii despagubesti si dupa maxim 1 saptamana te suna de la “acea” companie; cea pt care ti-ai fi dat si o mana doar sa te fi angajat?

Cati indraznesc oare sa dea vrabia din mana pe cioara de pe gard? Ce faci cand te gandesti ca poate cioara e un porumbel vopsit in realitate? Ce faci daca ti-ai dori si vrabia si cioara dar stii ca ai nevoie de ambele maini ca sa o tii pe oricare dintre ele?

Dileme. Dileme. Dileme. Tare mi-as baga unghia in gat in momentul de fata.

Primiti cu....ceva? Orice???

Hai sa zic si eu La multi ani! pentru ca asa se pare ca e frumos. Si in plus ma apostrofeaza lumea pt ca mi-a disparut spiritul sarbatorilor in ultimii ani si as fi un fel de unchiul Scrooge, varianta feminina. Ma rog, spre deosebire de Scrooge eu cumpar cadouri, impodobesc bradul, dar nu sun pe nimeni ca sa urez “blablaurile” de rigoare si nici nu raspund la smsuri sau emailuri sau sa va intampin la telefon cu “Craciun Fericit tie, aluia, care m-ai sunat acum”. In fine sa trecem repede peste pt ca presimt ca iar mi-o fur pe tema asta.

Craciunul si Revelionul le-am petrecut in casa. Intre ele m-am dus pana aproape de unde se agata harta in cui, ca sa vizitez o prietena si am petrecut pe drum echivalentul a jumatate din timpul pe care l-am petrecut acolo cu ea. A fost interesant. Am cunoscut oameni noi. Am vizitat un oras pe care nu-l cunosteam si care mi se pare destul de frumos de altfel, in ciuda faptului ca nu este foarte mare.

Intre sosire si ziua de ieri n-am facut mare lucru, si nu numai ca nu am facut mare lucru, nu am facut NIMIC constructiv, NIMIC util, NIMIC interesant, NIMIC mai mult decat sa ma spal, sa mananc, sa ma uit la filme si sa dorm si era sa uit...foarte rar sa raspund la telefon.

Si toate astea din cauza ca imediat dupa ce am revenit, am decretat solemn, mie si doar mie, in gand si nu cu voce tare, ca eu nu mai ies din casa si ca ma voi legumifica pana in ziua cand ma voi reintoarce la birou (azi, ca fapt divers) pt ca nu vroiam sa ma mai enervez, asa cum se intampla de cate ori ies din casa. Am reusit si m-am tinut de promisiune (fapt usor identificabil daca va luati dupa seria de NIMICuri insiruite mai sus), cu exceptia zilei de ieri cand am iesit sa ii vizitez pe parintii dlui UG si am fost si la o sesiune de cumparaturi. Urasc zapada in Bucuresti si urasc sa fac cumparaturi cand e frig pt ca sunt prea incotosmanita ca sa pot proba orice. Ieri mi-am calcat pe principii si am cumparat 3 bluze pt care a trebuit sa dau jos 4 ca sa le probez si o pereche de pantofi langa care am salivat mai bine de 6 luni (nu, nu erau la reducere dar s-a gandit mama dlui UG ca am fost copil cuminte si merit un cadou si intamplator ne place acelasi magazin de incaltamite - yuppiii), iar acum astept cu sufletul la gura sa treaca cele 55 de zile de iarna oficiala care au mai ramas si sa dea prima raza de soare care imi va permite sa ii incalt. Si nici macar nu a mai contat faptul ca aveam 2 perechi de sosete in picioare si ca ma treceau toate transpiratiile de cate ori incercam sa ma descalt, cand am vazut ca pantofii sunt inca acolo si mai era doar o pereche marimea mea si cineva era dispus sa imi cumpere acei pantofi pe care eu eram prea zgarcita ca sa ii achizitionez.

Si ca sa inchei, postarea asta nu era neaparat cu referire la pantofi (desi poate ar fi trebuit pt ca asta a fost ce mai reusit cadou pe care l-am primit anul asta) ci pur si simplu vroiam sa ma laud si sa va spun cum nu am facut eu nimic jumatate din concediul asta, si asa prea scurt.